Cocosatul de la Notre Dame
elevilor de la gimnaziu, clasele V-VIII
Pasiti in lumea intunecata a Parisului medieval si in vietile umbrite de un destin nefericit a lui Quasimodo, clopotarul grotesc al Catedralei Notre-Dame, a arhidiaconului chinuit de o dragoste fara speranta, Claude Frollo, a Esmeraldei, frumoasa tiganca dansatoare, a chipesului capitan Phoebus, care o pacaleste pe Esmeralda facand-o sa creada ca o iubeste. Aceasta poveste trista, marcata de vina, dragoste, speranta si izbavire, va va tine cu sufletul la gura.
Violina cu cinci strune, Nicolae Itu
elevilor de liceu, clasele IX-XII
Debutul romanului este excelent prin „stranietatea subiectului”, în masura sa incite, sa „biciuiasca” cititorul, sa intre asemenea sateanului vrajit de sunetele viorii în apa, în imensitatea universului, sa se cufunde si sa se mistuie „sfârâind ca un carbune în ulcica descântatoarei”.Naratiunea creste încet, subtil în dramatism, eroii fiind pe rând cuprinsi de taina si mirajul muzicii ca de o chemare nepamânteana a viorii care „scâncea ca un prunc parasit” – o minunata metafora a puritatii primordiale spre care tind stradaniile artistilor.
Straneitatea începutului se limpezeste cu fiecare pagina citita dar presarata cu suficiente umbre care sa racoreasca, din loc în loc, fierbinteala secretelor periculoasei apropieri de vioara cu cinci strune. Finalul deschis al romanului ne pastreaza în atmosfera misterului lumii si al artei ca o provocare continua a omului la cautare si inovare pentru a ne înfrumuseta cu valorile ei trecatoarea existenta si a ne pune în acord cu armoniile vesniciei.
Exuvii, Simona Popescu
elevilor de liceu, clasele IX-XII
„Simona Popescu este o scriitoare de o mare originalitate. Simonologia e un domeniu de cercetare care-i apartine, deschis in continuare celor mai neasteptate descoperiri.” (Gheorghe Craciun)
„O sinceritate dezarmanta, dezarmata, savuros-periculoasa daca nu esti tu insuti antrenat in scufundari la adincimi perfid-voluptuoase. Citesc o carte despre mine! Nu-s original.” (Emil Brumaru)
„Cine nu se indoieste de el ca scriitor” Incerc sa transform indoiala in aliat sau, cum am citit undeva, „lucrez” cu acel fel de indoiala in care ezitarea si decizia se maruntesc in granule - e o indoiala „atomizata”, „corpusculara”, cum se spunea in cartea aceea. Scrisul e un fel de energie. Nu te poti indoi de existenta unei energii, adica de ceea ce simti, poti doar sa te indoiesti de felul in care stii sa te bucuri de ea, sa o folosesti, sa o conservi, sa o transferi, sa o faci sa creasca. Ma indoiesc citeodata, de pilda, de felul in care scriitorul traduce conglomeratul de senzatii, de pre-simtiri (ale corpului si mintii) pe care-l numesc, in lipsa unui alt cuvint, „mesajul” meu. Si-atunci stau si lucrez la „traducere”, fraza cu fraza, cuvint cu cuvint, pina cind imi prinde vocea, energia, pina face priza cu ele...? (Simona Popescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu